Mănăstirea Cozia, care străjuieşte de peste 600 de ani Valea Oltului, se află pe drumul naţional Râmnicu Vâlcea – Sibiu, la 22 km de Râmnicu Vâlcea şi 75 km de Sibiu, pe malul drept al Oltului, între munţi împăduriţi cu brazi, fagi, stejari şi tei.

Pentru a clădi mănăstirea, Voievodul Ţării Româneşti Mircea cel Mare a ales acest loc de linişte şi siguranţă pe Valea Oltului, în apropierea muntelui de unde la acea vreme nu se putea merge mai departe spre Transilvania decât cu piciorul sau cel mult călare. Domnitorii şi vitejii plăieşi au folosit trainicele ziduri ale mănăstirii ca adăpost sigur în luptele împotriva cotropitorilor.

O primă, interesantă şi grăitoare descriere a mănăstirii o datorăm lui Gavriil Protul care, în 1520 în Viaţa Sfântului Nifon, spune: “Aceia mânăstire avea locuri fără gâlceavă şi alese, de petrecere călugărească, departe de lume şi era plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită cu un râu mare şi izvoare mari şi munte împrejurul ei. Şi are toată hrana călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini, şi acolo cură apă pucioasă… am văzut cu achii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei”.

Cu ocazia vizitei făcute la 20 iunie 1657, Paul de Alep, ucenicul, arhidiaconul şi secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, descrie astfel aşezarea de la Căciulata la Mănăstirea Cozia: “XII. Descrierea Mânăstirii Cozia cea frumoasă şi a drumului ei abrupt. Eram înspăimântaţi de îngustimea drumului şi de apropierea sa de marginea prăpastiei; şi, coborându-ne de pe caii noştri, am mers pe jos până ce am trecut podul. Aici am ieşit într-o câmpie mare, împărţită în ogoare, acoperite cu semănături şi cu grădini şi cu vii pe care a trebuit să le străbatem pînă ce ne-am apropiat de mânăstire; aceasta, Cozia, este o clădire întărită şi măreaţă, înălţată pe marginea unui râu, dar înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare, iar golurile dintre ele erau închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare, căci acest loc binecuvântat se află (ca) într-o covată la marginea Ţării (Româneşti) şi la marginea Ţării Ungureşti, atât la miazănoapte cât la apus, cale de două zile de călătorie. Drumul către aceasta din urmă este prin spatele munţilor de miazăzi; este extrem de greu şi cu neputinţă de străbătut (cu carul) cu boi.”

Mormîntul lui Mircea cel Mare
In spiritul unei vechi tradiţii băştinaşe, acest viteaz domnitor a dorit ca, după moarte, rămăşiţele lui pămînteşti să i se odihnească în biserica mare de la Cozia - ctitoria lui cea mai de seamă.
Mircea cel Mare a murit la 31 ianuarie 1418, în vîrstă de 60 de ani şi a fost îngropat la mînăstirea Cozia, unde a fost adus de la scaunul său din Argeş, pînă la locul odihnei sale. El a încetat din viaţă după o glorioasă domnie de 32 de ani, fiind înmormîntat în ziua de 4 februarie 1418, nu la Biserica Domnească din Argeş, unde zăceau înaintaşii săi, «ci la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa, mînăstirea lui de la Cozia». Locul de odihnă veşnică a lui Mircea, are astăzi înfăţişarea unui sarcofag egip¬tean, unic între toate mormintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră, dar caracteristic pentru forma mormintelor apusene medievale, întrebuin¬ţate obişnuit în secolele XII-XV. Pe mormînt s-a pus o piatră mare care a fost distrusă, mormîntul fiind profanat de mai multe ori.